Publicat pe: 22.09.2026 | Categorie: Dezvoltare Psiho-Personala
Există o formă de narcisism mult mai greu de recunoscut decât cea pe care o asociem în mod obișnuit cu această tulburare de personalitate, pentru că nu vine neapărat însoțită de aroganță ostentativă, de discursuri despre cât de extraordinar este cineva sau de nevoia evidentă de a fi permanent în centrul atenției; uneori, dimpotrivă, apare îmbrăcată în modestie, generozitate, preocupare pentru ceilalți și chiar într-o aparentă dedicare față de viață, față de oameni vulnerabili sau față de cauze în jurul cărora se adună comunități întregi.
Este omul care ajută, omul care se implică, omul care strânge oameni în jurul unei cauze, omul care pare să aibă mereu o vorbă bună pentru cel aflat în dificultate și care, privit din exterior, pare aproape imposibil de suspectat de egoism, tocmai pentru că imaginea lui publică este construită în jurul ideii de altruism. Și poate că aici se află una dintre cele mai interesante forme de narcisism, pentru că nu mai este nevoie ca persoana să spună „uitați-vă la mine”, ci este suficient să creeze în jurul său o situație în care ceilalți să spună asta în locul ei.
Narcisistul grandios care se ascunde în spatele rolului de binefăcător nu trăiește neapărat din bani, funcții sau succes profesional, ci poate trăi foarte bine din ceva mult mai subtil și, uneori, mult mai puternic: recunoștința celorlalți, admirația, sentimentul că este indispensabil, apartenența la un grup care îl validează și acea poziție privilegiată de om care „face ceva pentru ceilalți” și care, tocmai din acest motiv, își câștigă o formă de autoritate morală.
La început, totul poate părea perfect legitim. De fapt, multe dintre lucrurile pe care le face pot fi realmente bune. Poate ajuta oameni, poate susține proiecte, poate dona, poate mobiliza resurse, poate vorbi despre protejarea vieții sau despre sprijinirea celor vulnerabili. Problema nu este gestul în sine și nici faptul că primește recunoștință pentru el, pentru că este absolut firesc ca un om care face bine să fie apreciat. Problema începe în momentul în care binele nu mai este doar o valoare pe care o practică, ci devine principalul material din care își construiește identitatea și, mai ales, principalul instrument prin care își procură admirația de care are nevoie.
În acel punct, apare o schimbare aproape imperceptibilă: nu mai este suficient să facă un lucru bun, trebuie ca acel lucru să spună ceva despre cine este el. Nu mai este suficient ca un om să fie ajutat, trebuie ca ajutorul să fie asociat cu persoana lui. Nu mai este suficient ca o cauză să meargă înainte, trebuie să fie vizibil faptul că el a fost acolo, că el a intervenit, că el a mobilizat, că el a făcut posibil ceea ce ceilalți nu ar fi reușit singuri.
Și atunci altruismul începe să capete o altă funcție - devine scenă, iar oamenii din jur devin, fără să-și dea seama întotdeauna, public. Sa nu confundam cu histrionic! Un profil histrionic ar pune mai mult accent pe nevoia de atenție, teatralitate, seducție socială, expresivitate emoțională, dramatizarea situațiilor și nevoia de a fi remarcat, în timp ce narcisismul pune mai mult accent pe admirație, superioritate, statut și validarea propriei importanțe.
În astfel de situații, grupurile de interes pot deveni extrem de importante, pentru că ele oferă exact ceea ce o personalitate narcisică urmărește fără să recunoască neapărat acest lucru: un public constant, o identitate socială valorizantă, oameni care confirmă povestea despre sine și, mai ales, o structură în care poziția de „om care face bine” poate fi consolidată prin recunoștința și loialitatea celorlalți.
Cu cât grupul devine mai mare, cu atât imaginea devine mai puternică. Cu cât sunt mai mulți oameni care spun „datorită lui s-a întâmplat”, „el ne-a ajutat”, „el a fost singurul care a făcut ceva”, cu atât persoana poate ajunge să se identifice tot mai mult cu rolul de salvator. Iar când cineva începe să creadă că este salvatorul unui grup, apare o tentație periculoasă: aceea de a confunda binele grupului cu propria persoană.
Aici lucrurile devin cu adevărat interesante, pentru că narcisistul grandios nu are nevoie întotdeauna să-și declare superioritatea. Uneori o poate construi indirect, prin comparație morală. Dacă eu sunt cel care ajută, cel care protejează, cel care se sacrifică, cel care „trăiește pentru ceilalți”, atunci, implicit, cei care nu fac ceea ce fac eu devin mai puțin buni. Iar această superioritate morală poate fi mult mai greu de contestat decât una exprimată prin bani, funcții sau statut, pentru că cine îndrăznește să critice omul care „face bine”?
Apare astfel una dintre cele mai eficiente forme de protecție narcisică: imaginea de om bun.
Un om poate să mintă, să manipuleze, să umilească sau să controleze în anumite relații și, în același timp, să fie perceput de un grup larg drept extraordinar de generos, pentru că oamenii judecă adesea caracterul după ceea ce văd în spațiul public, nu după ceea ce se întâmplă în relațiile private. Iar narcisistul grandios știe, conștient sau nu, să investească enorm în această diferență dintre imaginea publică și comportamentul interpersonal.
Pentru că aici se află poate unul dintre cele mai importante indicii: ce se întâmplă atunci când omul pe care l-ai ajutat nu îți mai aparține simbolic?
Dacă ajutorul a fost cu adevărat oferit fără condiții, independența celuilalt ar trebui să fie, în fond, un lucru bun. Dar dacă ajutorul a fost și o investiție narcisică, independența poate fi percepută ca o trădare. Apare acel sentiment de „după tot ce am făcut pentru tine”, o frază aparent justificată, dar care dezvăluie uneori că în spatele gestului generos exista și o așteptare: recunoștință, supunere, loialitate sau măcar obligația de a nu-l contrazice pe binefăcător. În astfel de cazuri, ajutorul nu mai este complet gratuit. Are o factură emoțională, doar că factura nu este prezentată în momentul în care primești ajutorul. Ea apare mai târziu, când îl contrazici, când alegi alt drum, când nu îl mai admiri sau când altcineva primește recunoașterea pe care o considera a lui.
Și poate că tocmai de aceea este atât de dificil să identifici această formă de narcisism: pentru că faptele bune există cu adevărat. Nu este neapărat o minciună completă. Omul chiar poate ajuta chiar poate susține viața. Chiar poate salva oameni, poate fi generos,dar existența unor fapte bune nu spune automat nimic despre motivația profundă și nici nu oferă cuiva imunitate în fața criticii.
De aceea, întrebarea interesantă nu este „câte lucruri bune a făcut?”, pentru că un bilanț contabil al faptelor bune nu ne spune mare lucru despre caracter. Întrebarea mai relevantă este ce se întâmplă atunci când admirația dispare. Cum reacționează omul când este contrazis? Cum se comportă atunci când cineva pe care l-a ajutat nu îi mai este recunoscător? Poate accepta ca altcineva să conducă? Poate suporta ca un proiect să reușească fără ca numele lui să fie menționat? Poate să recunoască greșeli fără să invoce imediat toate lucrurile bune pe care le-a făcut? Poate să ajute un om fără să aibă nevoie ca acel om să devină parte din „curtea” lui? In ziua de azi acest gen de narcisic, citeste de problema sa narcisica si o foloseste tot in sprijinului lui, vede cam la ce se incadreaza, si intoarce in favoarea sa.
Aici se află paradoxul cel mai mare al acestei forme de narcisism: omul care pretinde că trăiește pentru ceilalți poate ajunge să aibă nevoie ca ceilalți să trăiască într-o anumită relație cu el.
Poate că acesta este motivul pentru care nu ar trebui să ne lăsăm impresionați exclusiv de imaginea publică a unui om și nici să confundăm popularitatea cu caracterul. Uneori, cele mai puternice mecanisme de control nu sunt construite prin frică, ci prin recunoștință. Nu prin amenințări, ci prin datorii morale. Nu prin „trebuie să mă asculți”, ci prin „după tot ce am făcut pentru tine”. Iar un grup care începe să funcționeze astfel poate ajunge, fără să-și dea seama, să nu mai susțină doar o cauză, ci și ego-ul celui care s-a așezat în centrul ei.
Totusi narcisismul are nevoie de oglindă, iar uneori cea mai bine ascunsă oglindă este chiar recunoștința oamenilor pe care pretinde că îi ajută si ii incurajeaza si sustine felul sau de a se comporta.