De ce aleg oamenii lideri toxici? Psihologia din spatele „iubirii de călău” în România
În România – o țară cu o istorie lungă de suferință, nedreptate și lipsuri – apare un fenomen tulburător: un candidat cu un comportament evident violent, vulgar, fără educație sau pregătire, cu minciuni recunoscute public și promisiuni absurde, ajunge să fie aproape președinte. Ce e mai șocant? Susținerea masivă din partea unor oameni aparent normali, muncitori, educați.
Cum e posibil acest paradox?
Psihologia politică are o serie de explicații pentru atracția oamenilor față de liderii autoritari sau toxici. Câteva mecanisme esențiale:
1. Sindromul Stockholm colectiv
După decenii de abuzuri instituționale, promisiuni mincinoase și lipsă de alternativă reală, o parte din populație dezvoltă un atașament față de agresor. Așa cum victima unui răpitor ajunge să-i ia apărarea, și cetățeanul umilit constant poate ajunge să simpatizeze cu figura brutală care îi promite „răzbunare” împotriva sistemului.
2. Anti-sistemul ca refugiu emoțional
Când oamenii simt că „nimeni nu îi mai reprezintă”, preferă pe cineva care măcar „sparge jocul” – chiar dacă o face în mod distructiv. Candidatul agresiv devine simbolul rupturii cu vechiul, un „buldozer” care promite, măcar în aparență, să dărâme tot ce a mers prost până acum.
3. Proiecția frustrării personale
Mulți români simt că, deși au muncit cinstit, sunt în continuare nedreptățiți. Alegerea unui lider vulgar și lipsit de merite devine un act de răzbunare inconștientă asupra elitei politice, a intelectualilor sau a celor „perfecți” care nu au schimbat nimic. E o formă de „dacă tot noi n-am reușit, să cadă toți”.
4. Normalizarea răului
Într-o cultură politică în care corupția, minciuna și agresivitatea au fost constante, oamenii se obișnuiesc cu ele. Mai mult, un candidat care „spune pe față că a mințit” devine aproape simpatic – „uite, măcar ăsta nu se mai ascunde ca alții”.
5. Inversarea valorilor într-o societate rănită
Într-un stat unde justiția pare selectivă, educația e subfinanțată și meritocrația e doar un cuvânt frumos, oamenii ajung să nu mai creadă în bine. Atunci, răul devine fascinant, seducător, chiar eliberator. Liderul toxic devine un „erou negativ” în care se regăsesc.
De ce România „rezistă”, dar și alunecă în prăpastie?
Pentru că românii au o reziliență profundă, dar și o memorie scurtă. Istoric vorbind, am trecut prin dictaturi, sărăcie extremă, trădări politice și exoduri masive. Mulți dintre cei rămași au o toleranță crescută la abuz și o neîncredere cronică în instituții. Din acest amestec rezultă o societate capabilă să îndure, dar vulnerabilă la manipulare.
Concluzie: iubirea de călău e simptom, nu alegere rațională
Când oamenii aleg lideri toxici, rareori o fac pentru că nu înțeleg realitatea, ci pentru că realitatea i-a făcut să renunțe la speranță. E un strigăt colectiv de disperare, nu un vot lucid.
Schimbarea nu vine din judecată, ci din vindecare. Și până când nu ne vom trata rănile sociale și emoționale, vom continua să alegem pe cei care le exploatează cel mai bine.
About Author
